Când am ajuns la Ada Ciganlija în dimineața primei curse, am simțit că tot aerul din jurul meu e încărcat cu emoție. Lacul era perfect liniștit, tribunele se trezeau încet, iar eu aveam impresia că aud bătăile inimilor colegilor mei, una câte una, aliniate cu ritmul apei.
Era pentru mine mai mult decât un campionat.
Era momentul în care simțeam că tot ce am construit ani întregi – antrenamentele grele, diminețile friguroase, oboseala, sacrificiile – prindea în sfârșit sens.
Belgradul ne-a primit cu o liniște ciudată…
O liniște din aceea care te provoacă. Care îți spune să tragi mai tare, să crezi mai mult, să nu renunți.
Iar noi, cei 32 de sportivi ai echipei CS Vulturi, am venit acolo cu o singură promisiune:
„Indiferent de rezultat, barca noastră va respira ca un singur om.”
Și așa a fost.
„Are you ready?” – și totul se oprește
Înainte de fiecare start, aveam același sentiment.
Nu mai vedeam nimic: nici publicul, nici echipele din dreapta și stânga, nici cerul.
Tot ce mai percepeam era respirația echipei și sunetul tobei noastre, care îmi intra direct în suflet.
„Attention… GO!”
În acel moment, barca a explodat înainte ca o săgeată.
Loviturile noastre erau tari, clare, fără ezitări.
Apa se rupea sub noi ca și cum am fi deschis o cale nouă, doar a noastră.
Cursa de 2000 m – locul unde se vede cine e echipă și cine doar vâslește
Nu există distanță care să te testeze mai adânc decât cei 2000 de metri cu viraje.
Acolo nu mai minți.
Acolo se vede adevărul.
La fiecare schimbare de ritm simțeam cum barca se luptă cu valurile făcute de echipele din față. Mușchii ardeau, dar nimeni nu slăbea ritmul. Era ca un pact nerostit între noi:
Dacă unul cade, cădem toți. Dacă unul luptă, luptăm toți.
Când am trecut linia de finiș, nici nu m-am uitat la rezultat.
Nu aveam nevoie.
Știam în ochii colegilor mei că am dat totul.
Șase medalii de aur. Două de argint. Una de bronz.
De multe ori oamenii văd doar medaliile.
Dar eu am văzut altceva:
- lacrimi pe ponton,
- mâini tremurând după cursă,
- zâmbete sincere,
- încurajări în șoaptă,
- dorința uriașă de a nu dezamăgi echipa.
Fiecare medalie a fost o poveste.
Fiecare medalie a fost o luptă câștigată în interiorul nostru.
Să concurezi în U18 Mixed, U18 Men, U24 Men și Premier Open, în toate cele trei distanțe – 200, 500 și 2000 de metri – nu este doar o performanță sportivă.
Este dovada că Moldova are inimă.
Are voință.
Are o generație care nu se teme de nimic.
Suntem 32 – dar în barcă devenim unu
Când oamenii ne întreabă cum e să câștigi un campionat european, nu știm întotdeauna ce să răspundem.
Adevărul e că victoria nu începe pe apă.
Victoria începe:
- când îți ajuți colegul să își pună barca pe suport,
- când împărțiți o sticlă de apă,
- când un sportiv mai mare îl învață pe unul mai mic cum să țină pagaia,
- când la antrenament nimeni nu pleacă până nu termină toți.
Victoria se construiește în fiecare zi în care decizi să nu renunți.
Belgrad 2025 nu a fost doar o competiție. A fost o amintire.
O amintire care mă va urmări toată viața.
Îmi amintesc încă lacul, vibrația tobei, vocea antrenorului, bucuria echipei, steagul Moldovei ridicat în aer.
Și cel mai mult îmi amintesc sentimentul acela că fac parte din ceva mai mare decât mine.
Că atunci când vâslești cu inima,
cu echipa,
cu sufletul –
nimic nu este imposibil.
